Ion

de Liviu Rebreanu

-fisa de personaje-

Ion 

• Ce ar fi trebui sa fie Glanetasu, a fost feciorul. Era iute si harnic, ca masa. Unde punea el mana, punea si Dumnezeu mila. Iar pamantul ii era drag ca ochii din cap. Nici o brazda de mosie nu s-a instrainat de cand s-a facut dansul stalpul casei. In schimb, cum necum, in doi-trei ani a paltit si datoriile ce le aveau...
• Totusi, in fundul inimii lui rodea ca un cariu parerea de rau ca din atat hotar nu stapaneste decat doua-trei crampeie, pe cand toata fiinta lui arde de dorul de a avea pamant mult, cat mai mult. Iubirea pamantului l-a stapanit de mic copil. Vesnic a pizmuit pe cei bogati si vesnic s-a inarmat intr-o hotarare patimasa: trebuie sa aiba pamant mult, trebuie! De pe atunci pamantul i-a fost mai drag ca o mama.
• Dupa doua luni de invatatura insa Ion nu a a mai vrut sa se duca la scoala cea mare. De ce sa-si sfarme capul cu atata carte? Cat ii trebuie lui, stie. Si apoi i-e mai drag sa pazeasca vacile pe campul plesuv, sa tie coarnele plugului, sa coseasca, sa fie vesnic insotit cu pamantul.
• Ii pieri din suflet toata framantarea vazand pe Florica, cu fata rumena...
• In orice caz, Ion e baiat cumsecade. E muncitor, e saritot, e istet. Omul mai greseste ca doar de aceea-i om. Nu trebuie sa osandim asa usor.
• Dojana preotului il sfichiuia ca un bici de foc. Numai ticalosii sunt loviti astfel in fata intregii lumi. Dar el de ce e ticalos?Pentru ca nu se lasa calcat in picioare, pentru ca vrea sa fie in randul oamenilor?Ii ardeau obrajii si tot sufletul de rusine si de necaz...
• Florico, asculta, sa stii ca te iau de nevasta macar de-ar fi orice!
• Cu cat trecea vremea, cu atat nelinistea sporea in sufletul lui Ion. Muncea ca si cand si-ar fi pus in gand sa se imbogateasca intr-o clipa si sa scape de orice grija si mai ales de orice ravna. Se infuria insa ca rodul muncii lui de-abia se mai vedea... Zvarcolelile acestea ii aducea totdeauna aminte de Ana si Vasile Baciu, si-l intaratau. Se simtea infrant si neputincios, iar simtamantul acesta ii aprindea sangele si-i umplea creierii de planuri si hotarari care mai de care mai nazdravane. Totusi numai indraznea sa se apropie de casa lui Vasile Baciu si nici sa schimbe vreo vorba cu Ana. In schimb se ducea mai in fiecare seara pe la Florica. Ochii ei albastri ii molocomeau  zbuciumarea. Radea insa cand isi amintea de fagaduinta lui ca o va lua de nevasta. Cum s-o ia daca toata zestrea ei e un purcel jigarit si cateva bulendre vechi? Altceva trebuie sa fie temelia. Si indata ce zicea asa, se pomenea cu ganduri dupa Ana...
• Tot la saracie tragi, dragul mamii, tot? Alta mireasa, afara de Florica, vaduvei lui Maxim, n-ai gasit catu-i satul de mare?...Da ce ma mir, dragul mamii, ce ma mai mir?
• Lacrimile Anei i-au incoltit in inima o incredere noua. Isi urma calea mai sprinten si atat de multumit ca-i venea sa rada si-si zicea: 

-De acuma nu-mi pasa de nimic!Inca nu stia ce va face, dar increderea ii crestea intr-una, scimbandu-i toata fiinta.
Din clipa aceea se simti alt om, mai puternic, mai indraznet, gata sa infrunte pe toata lumea. Era vesel, glumea tam-nesam, incat Zenobia, speriata ca l-a fermecat cineva, era cat pe-aici sa-i descante de intors.

• Trecea deseori, parca inadins, pe langa pamanturile lui Vasile Baciu. Le cantarea din ochi, se uita daca sunt bine lucrate si se supara cand vedea ca nu sunt toate cum trebuie. Se simtea stapanul lor si-si facea planuri cum va ara faneata cutare, iar cutare porumbiste cum va semana-o cu trifoi.